8 cetăți din Dobrogea ce merită vizitate! De unele nici nu s-a auzit

Cetatea Capidava Așezată la răscrucea a două drumuri dintre care unul unea Marea Nordului cu Marea Neagră, străbătând Europa centrală, iar celălalt porturile Mediteranei orientale cu ale stepelor pontice, istoria i-a hărăzit Dobrogei de-a lungul veacurilor o soartă zbuciumată. Rând pe rând s-au perindat mai multe armate: ale perșilor, apoi cele romane, iar mai târziu – invaziile popoarelor migratoare au fost urmate de stăpânirea musulmană, Dobrogea devenind între timp drumul de invazie al armatelor din stepele Rusiei spre Balcani și Constantinopol. Dobrogea a fost un teritoriu locuit din cele mai vechi timpuri. Cercetările arheologice au evidențiat existența obiectelor din neolitic din cultura Gumelnița și dezvoltarea în neolitic a culturii Hamangia (cunoscută în special datorită statuii numită „Gânditorul de la Hamangia”), potrivit celor de la historia.ro. Acum, dacă tot vara își intră în drepturi și temperaturile din termometre vor urca considerabil vă propunem să mergeți în vizită la cele mai frumoase cetățile din Dobrogea. .

1.    Cetatea Capidava

Cetatea Capidava sau Cetatea de la cotitură – în locul unde Dunărea face un larg cot (de unde și numele), geții au ridicat în urmă cu mai bine de două milenii o cetate pe care au numit-o Capidava. Ulterior, având în vedere importanța sa strategică, romanii au construit un castru puternic și un port, pe vremea împăratului Traian, pentru a consolida și controla vadul Dunării din acea zonă din Scitia Minor, înaintea invaziei Daciei. Fortificația militară care adăpostea un oraș-port înfloritor, a dăinuit neîntrerupt aproape jumătate de mileniu, până în veacul al VI-lea, când în urma distrugerilor provocate de migratori cutriguri (anul 559) a fost în cele din urmă abandonată. Ulterior, îm veacul al X-lea, Imperiul Bizantin a preluat conducerea orașului și a încercat o revigorare a comerțului, însă totul a fost de scurtă durată, fiind iar abandonată după o cucerire distrugătoare a pecenegilor, în anul 1036.

O legendă locală spune că, în dreptul pantei dinspre Topalu, se pot vedea mai ales în verile secetoase, dacă nu ești atent te poti izbi cu barca în stânci ce ies din apă ca niște colți, acestea fiind de fapt ultimele mărturii ale unui mare pod de piatră peste Dunăre.

Cetatea Histria

·       Cetatea Histria

Cetatea Histria – cea mai cunoscută poate dintre toate, s-a crezut mult timp că este prima așezare atestată documentar pe teritoriul României, dar veți vedea că mulți s-au înșelat în această privință. A fost întemeiată de coloniștii greci din Milet, la jumătatea secolului al VII-lea î.Hr (istoricul Eusebiu din Cezareea notează anul 657), iar sub conducerea acestora cetatea s-a dezvoltat neîntrerupt pentru peste un mileniu. Istoria orașului, despre care Strabon scria că se află „la o depărtare de 500 de stadii de gura sacră a Istrului”, a fost tulbure, fiind atacată, distrusă și reconstruită de multe ori, până când, spre sfârșitul primului secol al erei creștine, romanii au luat-o în stăpânire iar cetatea a prosperat din nou.

Cetatea cuprindea mai multe bazilici, temple şi nelipsitele băi romane. În prezent, singurii locuitori care se mai bucură de aceste vestigii istorice sunt şopârlele, şerpii de apă, broaştele ţestoase şi popândăii. Înainte de a vă îndrepta spre ieşire nu trebuie să rataţi cartierul Domus şi curtea cu coloane.

Cetatea Enisala

·       Cetatea Enisala

Cetatea Enisala – este una dintre cele mai frumoase cetăți din România, găsindu-se la 7 km de orașul Babadag, jud. Tulcea. Cetatea Enisala (cunoscută şi sub denumirea de „Heraclia“ sau „Heracleea“) a fost construită de puterea imperială bizantină şi de cea comercială genoveză la sfârşitul secolului al XIII-lea şi la începutul secolului al XIV-lea, după care a fost inclusă în sistemul defensiv al Ţării Românesti.

Cetatea Argamum

Zidurile de incintă, turnurile și bastioanele cetății, parțial conservate și restaurate, se păstrează în cea mai mare parte pe o înălțime de 5 – 10 m. Atrage atenția, ca element arhitectonic deosebit, bastionul porții principale, de origine orientală, cu arcadă dublă, întâlnită frecvent în evul mediu și utilizată de constructorii bizantini la diverse edificii din Peninsula Balcanică, dar și în Țările Române la Cetatea Neamțului, biserica Sf. Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeș și la bisericile moldovenești ctitorite de Ștefan cel Mare.

Cetatea Argamum

Cetatea Argamum – este numele latin dat cetății situate în locul numit Capul Doloșman, în județul Tulcea, în apropierea comunei Jurilovca. Situl arheologic, denumit în limba greacă antică Orgamè și în sursele bizantine Argamon, a fost localizat pentru prima dată de marele istoric Vasile Pârvan în anul 1916. Argamon este cea mai veche așezare de pe teritoriul românesc, întemeiată de coloniști greci veniți din Asia Mică, către mijlocul sec. VII î.Hr. și atestată într-un izvor antic de Hecateu din Milet, datând de la începutul secolului al VI-lea î.Hr. În secolul I d.Hr., cetatea a intrat sub stăpânirea romană, denumită de atunci încolo Argamum și fiind un port de escală al navigatorilor pe ruta Bizanț-Tyras. Timp de cinci veacuri, cetatea a continuat să prospere și să se dezvolte. Existența ei a încetat în sec. V d.Hr., atunci când valurile invadatorilor goți, huni și avari au ajuns în Dobrogea și totodată, golful Argamom a devenit impracticabil navigației maritime.

Cetatea Carsium

·       Cetatea Carsium

Cetatea #Carsium – castrul roman de la Hârșova s-a construit, probabil, peste o fortificaţie getică, încă din a doua jumătate a secolului I d.Hr. La începutul secolului al II-lea d.Hr., în timpul războaielor dacice, în anul 103, împăratul Traian întăreşte fortificaţia cu ziduri din piatră.

Una dintre cele mai interesante legende locale privind cetatea și orașul Hârșova ne vine de la unul dintre cei mai mari cronicari turci, Evlya Celebi, care a venit de două ori pe plaiuri dobrogene în sec 17. Se spune că pe vremea când otomanii purtau războaie cu Mircea cel Bătrân şi urmaşii săi în Dobrogea, o armată a unui sultan a ajuns şi lângă marele oraş de pe Dunăre (nu precizează ce sultan). Turcii încep să asedieze fortăreaţa de pe uscat, fiind conștienți că un asalt dinspre Dunăre era sortit eșecului. Românii, mult mai puțini la număr și realizând că vor pierde într-un final, joacă totul pe o singură carte. Într-o noapte, asediaţii își pun blănuri de urs pe ei şi atacă prin surprindere tabăra otomană. Legenda spune că sultanul speriat a strigat: „Odovan hîrş gelyor”, care se traduce ca “vine ursul în câmpie”.

Cetatea Trompaeum Traiani

·       Cetatea Tropaeum Traiani

Monumentul și cetatea Tropaeum Traiani de la Adamclisi – Se spune că după stabilirea capitalei Imperiului Otoman la Constantinopol, un general turc ajunge în Sciția Mică, în Dobrogea, unde preia sub comandă rămășițele unei cetăți bizantine și menționează pentru pentru prima dată prezența unui monument deosebit.

Cea mai cunoscută ipoteză privind originea monumentului de la Adamclisi este că ar fi fost construit în 109 d.Hr. la ordinul împăratului Traian, pentru a sărbători victoriile sale asupra dacilor. Încorporarea în monument a detaliilor artizanale locale a dat naștere și altor ipoteze însă: unii istorici au spus că ar fi foat construit pe vremea lui Octavian Augustus, deoarece detaliile de pe monument nu au nimic în comun cu epoca lui Traian; alții sunt de părere că realizarea acestui monument s-a întâmplat în timpul lui Constantin cel Mare (306-337), cel care a refăcut fortificaţiile de la Tropaeum Traiani; o altă interpretare a originii monumentului, dată de istorici, spune că ar putea fi mai degrabă o confiscare a unui monument mai vechi, al localnicilor geţi, în interesul triumfalist şi comemorativ al Romei imperiale, specific împăratului Traian.

Cetatea Troesmis

·       Cetatea Troesmis

Cetatea Troesmis – una din cetățile principale ale geților, aceasta se află situată pe malul brațului Măcin al Dunării, în dreptul localității Turcoaia, jud. Tulcea. În preajma anului 100 d.Hr., Dobrogea este ocupată de trupele romane și Troesmis ajunge un important centru militar strategic roman, cea mai veche mențiune a sa fiind in “Ponticele” poetului Ovidius. Acesta menționează că Troesmis era o cetățuie străveche (Vetus arx) pe care Pomponius Flaccus a cucerit-o de la geți şi a dat-o regelui Rhescuporis al tracilor (anul 12 d.Hr.).

Din păcate, nu a fost scoasă de sub pământ decât într-o mică proporție, dar peisajele îți taie răsuflarea. Din păcate, cetatea a fost și ținta predilectă a jefuitorilor și căutătorilor de comori, în presa recentă scriindu-se despre furtul plăcilor de bronz de peste 100 de kg fiecare, pe care erau scrise legile cetății.

Cetatea Vicina

·       Cetatea Vicina

Pe insula Păcuiul lui Soare, în apropiere de comuna Ostrov, se află ruinele cetății Vicina, numită și “Cetatea scufundată”, al doilea sit ca mărime din țară, după Sarmizegetusa. Cetatea este una bizantină, construită între anii 972-976 de trupele împăratului Ioan Tzimiskes, în scopul reinstaurării puterii bizantine la gurile Dunării de Jos și avea o suprafaţă de cinci hectare. După moartea împăratului, locul a fost distrus de populaţiile bulgare care s-au revoltat contra Bizanţului, dar a fost reconstruită în jurul anului 1000, fiind transformată într-un centru comercial, dar și important centru creștin. Momentan se mai vede 10-15% din cetate, deși în anii ’50, atunci când a fost descoperită, era vizibilă în proporție de 25%. Apa roade din ce în ce mai mult, iar procesul de eroziune a fost accelerat de lucrările care s-au făcut pe Dunăre.

De-a lungul vremii acolo au fost pescuiți somni imenși, lungi de doi sau trei metri, ori moruni mustăcioși chiar și mai mari, care ar fi putut, cu siguranță, să tragă în adâncuri lotca vreunui pescar ghinionist. De asemenea, este cunoscut că în anii ’70 era locul preferat de regretatul Toma Caragiu care avea o slăbiciune pentru acest colţ de ţară. Bun prieten cu Petre Diaconu, un celebru arheolog român, Caragiu aproape că nu lipsea din niciun weekeend de la malul Dunării, pescuind la Păcuiul lui Soare.

Mihaela GIUGLEA
https://focuspress.ro/8-cetati-din-dobrogea-ce-merita-vizitate-de-unele-nici-nu-s-a-auzit/?fbclid=IwAR1FvgAgLKtHJgDo1xewvZDNCJVvyFva4VzICRRGUprV4aZULoSrh9Jq_8M

11 motive care saltă limba de baștină a lui Brâncuși pe podiumul „pietrelor” rare ale omenirii

Emil Cioran zicea, mai în glumă - mai în serios: “...ca să treci de la limba română la limba franceză e ca și cum ai trece de la o rugăciune la un contract.” De ce e limba română așa o limbă unică? Nu că vrem noi, românii obișnuiți, ci c-o admiră de la înălțimea propriilor studii chiar lingviștii și istoricii străini, cărora nu le putem reproșa subiectivitatea.

Așadar, să auzim 11 motive care saltă limba de baștină a lui Brâncuși pe podiumul „pietrelor” rare ale omenirii.

1. Româna e singura limbă romanică care a supraviețuit în părțile acestea ale Europei. Rămâne un mister cum de s-a întâmplat așa, în condițiile în care pe-aici au trecut valuri peste valuri de barbari, cu ale lor limbi slavice (din estul Eurasiei) sau uralice (din nordul Eurasiei).

Altfel spus, popoare cuceritoare cu graiuri „bolovănoase”, puternice, care-au îngenuncheat limba latină pe oriunde au trecut. Mai puțin la noi.

2. Româna-i veche de 1700 de ani. Și că-i veche n-ar fi cine știe ce motiv de lauri, dar e veche în acel fel în care, de-am călători în timp în Țara Românească acum 600 de ani, nu ne-ar fi deosebit de greu să înțelegem ce le spunea unul ca Mircea cel Bătrân ostașilor săi.

Poate vă pare de la sine înțeles, dar adevărul e că foarte puține limbi din lume și-au păstrat „trunchiul” întreg. Limba lui Shakespeare sau cea a lui Napoleon nu se pot lăuda cu așa o stare de conservare.

3. Dintre limbile latine, doar româna are articolul hotărât „enclitic”, adică atașat la sfârșitul substantivului. Spunem „fata”, „băiatul”, „tabloul”, și nu „la fille”, „le garçon”, „le tableau”, cum ar fi în franceză.

Chestia asta ne conferă o melodicitate intrinsecă-n grai, plus o concizie-n exprimare. Practic, ne e de-ajuns un singur cuvânt ca să ne facem înțeleși atunci când ne referim la un obiect sau la o ființă anume. Ei, majoritatea popoarelor au nevoie de două cuvinte pentru asta.

4. „Se scrie cum se aude.” Se scrie cum se aude, dar vine la pachet cu sute de particularități de pronunție pe care noi, români fiind, le punem în aplicare ușor, natural, fără să le pritocim.

N-avem nevoie de manualul de fonetică la capul patului pentru ca organul din cavitatea bucală să se miște într-un fel când rostim „ceapă”, și în alt fel când rostim „ea”. Chiar dacă grupul de vocale e același. Pentru vorbitorii de arabă, de pildă, regula asta se învață cu creionul sub limbă – sunt dintre cei cărora le vine greu.

5. Lingviștii spun că, cel mai și cel mai bine, româna s-ar asemăna cu dalmata, din care istoria păstrează doar câteva sute de cuvinte și propoziții. Problema cu dalmata e că nu mai circulă. Sunt 0 vorbitori de dalmată pe Terra în acest moment, și probabil c-așa vor rămâne până la finalul veacurilor.

Dalmata a fost declarată limbă moartă pe 10 iunie 1898. Este data decesului ultimului ei vorbitor, croatul Tuone Udaina, care o stăpânea parțial. Înainte să moară, Udaina a mărturisit că limba îi e familiară încă din mica copilărie, că și-i amintește „ca prin vis” pe părinții lui conversând, uneori, în această limbă.

6. Româna e limba cu al treilea cel mai lung cuvânt din Europa. „PNEUMONOULTRAMICROSCOPICSILICOVOLCANICONIOZĂ”, 44 de litere. Definește o boală de plămâni care se face prin inhalarea prafului de siliciu vulcanic. Interesant e că boala nu prea se face, deci nici cuvântul nu se folosește.

7. Limba română e intrată în patrimoniul UNESCO, aidoma Barierei de Corali din Australia, Marelui Zid Chinezesc ori Statuii Libertății. Româna a intrat în patrimoniul imaterial al lumii prin două cuvinte. E vorba de „dor” și „doină”, două cuvinte intraductibile, concluzionează UNESCO.

„Dor” și „doină” se comportă mai degrabă ca niște diamante roz decât ca niște alăturări de sunete – exprimă emoții într-atât de specifice culturii noastre încât traducerea lor în alte „glasuri” ar fi o contrafacere. Nu mai e nevoie să precizăm că tot ele trec drept cele mai bogate în sens substantive din română.

8. Alt aspect unic în lume, româna „dirijează” cuvintele latine după regulile balcanice. Vocabularul e, vorba vine, „italienesc”, dar rânduielile gramaticale sunt de tip slav. Apar și coabitări între cele două registre, latin și slav.

Concret, genul dativ și genitiv au aceeași formă (ca-n latină), timpul viitor și perfect se formează după o regulă hibrid între latină și slavă, dar infinitivul se evită (ca-n limbile slave).

9. Nicio altă limbă nu folosește atâtea zicători și expresii. Româna e printre puținele limbi în care „câinii latră și ursul merge”. E limba cu cele mai absurde imagini proverbiale, dar și limba în care proverbele, deși tot un fel de metafore, sunt considerate limbaj accesibil, limbaj „pe înțelesul tuturor”.

Proverbele astea, spun specialiștii, exprimă cea mai intimă preocupare a poporului român – sensul să fie bogat, dar fraza scurtă. Să spui mult în foarte puține cuvinte (la asta se referea și Alecsandri în celebra „românul s-a născut poet”). Cu titlu de curiozitate, cele mai numeroase zicători autohtone au ca subiect înțelepciunea – aproximativ 25% din totalul frazelor-proverb.

10. La fel de luxuriantă se dovedește româna și-n ceea ce privește numărul de cuvinte. Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, ne dă de înțeles că româna-i între primele 8 limbi ale lumii. Ultima ediție a „Marelui Dicționar al Limbii Române” adună 170.000 de cuvinte. Asta-n condițiile în care autorii au lăsat de-o parte diminutivele, și alea vreo 30.000.

11. La cât de veche e pe teritoriul european, româna ar trebui să aibă dialecte – adică limba locuitorilor din Banat, de pildă, să fie mult-diferită de cea a locuitorilor din Maramureș (vezi triada spaniolă-bască-catalană din Spania).

Și totuși, nu-i cazul limbii române, în „curtea” căreia există graiuri și regionalisme, însă nu dialecte. Filologi ca Alexandru Philippide și Alf Lombard susțin că, iarăși, din punctul ăsta de vedere, româna e un fenomen fără precedent în lume…

Articol redistribuit.

Descântecul românesc și fizica cuantică. O perspectivă surprinzătoare…

Fragment din cartea Credițe Magice Geto Dacice, autor Iulia Brânză Mihăileanu: Pentru mult timp, descântecul a fost considerat de către știința materialistă doar o superstiție băbească. Cercetătorii români nici acum nu-l socot demn de studiat în profunzime.

Fizica clasică, care a luat ființă din teoriile lui René Descartes și ale lui Newton, consideră că elementele lumii sunt izolate, iar universul este văzut ca o mașină. Omul este situat în afara acestui univers. Newton și Descartes „au scos inima și sufletul din univers, lăsând în urmă un șir de componente lipsite de viață, care se sincronizau între ele”. Între aceste componente ar exista un spațiu gol pe care fizicienii de tip newtonian l-au numit vid cosmic.

Această viziune asupra lumii „ca o colecție de lucruri izolate” a fost spulberată atunci când fizicienii de frontieră au început să studieze particulele subatomice. Ei au constatat un lucru uimitor: la nivel fundamental, materia nu poate fi divizată în unități care să existe independent. Ceea ce fizicienii de tip newtonian numeau spațiu gol „este în realitate un cazan de energii clocotitoare”. El e generat „de curgerea nesfârșită a energiei, înainte și înapoi, între toate particulele subatomice”. Aceste particule sunt „mici pachete de energie vibratorie” ce își dau în permanență energie una alteia, dând naștere acestui ocean de energie inimaginabil de mare, pe care savanții l-au numit Câmpul Punctului Zero. „Informațiile despre toate aspectele vieții, de la comunicarea celulară la gama vastă de comenzi ale ADN-ului, s-ar baza pe schimbul de informații la nivel cuantic”. Chiar gândirea și simțirea noastră se datorează interacțiunii dintre particolele subatomice din creierele noastre și oceanul de energie cuantică.

Pe de altă parte, s-a constatat că la nivelul cel mai profund al materiei, lumea și relațiile sale se află în starea potențialității pure și a infinitei posibilități. În lumea subatomică există un fenomen chemat nonlocalizare. O entitate cuantică, cum ar fi un electron, poate influența instantaneu o altă particulă cuantică, la orice distanță”[6]. Însă „cel mai esențial element al acestui univers interconectat este conștiința vie care îl observă”. Între observator și fenomenele observate există o relație participativă. „În clipa, în care ne uităm la un electron sau îi facem o măsurătoare, îl ajutăm să își determine starea finală”.

 

Așadar, conștiința noastră este mai mult decât un rezultat al activității biochimice a creierului. Este o substanță din afara corpului nostru – o energie ordonată, care are capacitatea de a schimba materia fizică.

Întrebarea este: Cum? Prin ce mecanism?

„Știința a început de curând să dovedească ceea ce miturile și religiile străvechi au susținut dintotdeauna: că s-ar putea să existe o forță vitală”[10]. Această forță vitală a fost numită în diverse feluri: conștiință colectivă, Sfântul Duh. Pentru fizicienii de graniță este Energia Câmpului Zero. În ultimă instanță, această forță decide dacă suntem sănătoși sau bolnavi și la ea trebuie să ne conectăm pentru a ne vindeca.

Prin magia cuvântului și a intenției direcționate, descântătorii populari tocmai asta fac: ne conectează la forța vitală a câmpului cuantic.

Share

Cum fizica cuantică de frontieră a dovedit că „noi suntem în legătură unii cu alții și cu lumea în profunzimea ființei noastre” și chiar și mințile noastre „funcționează conform proceselor cuantice”, este clar de ce medicina alternativă – în cazul nostru, descântecele – sunt eficiente.

Iugoslavul Vlatko Vedral este de părere că magia interconectării cuantice ar putea foarte bine să fie cheia vieții înseși.

În concluzie, am putea spune că magia descântecului se bazează pe magia interconectării cuantice, iar efectul lui se explică prin natura cuantică a gândurilor și intențiilor noastre. Astfel, fizica cuantică îi dă dreptate geto-dacului Zamolxe, care susținea, prin medicina sa holistică, că nu poți trata trupul fără să tratezi mai întâi sufletul. „La nivelul nostru cel mai de bază, mintea și trupul omenesc nu sunt distincte și separate de mediul lor, ci constituie un «pachet» de putere pulsatorie care interacționează constant cu această vastă mare de energie”. La nivelul ei infinitezimal, lumea pare a fi „o uriașă rețea de informare cuantică, în care toate părțile componente vorbesc mereu la telefon una cu alta”.

Pe de altă parte, majoritatea descântecelor se fac cu ajutorul apei. Cercetătorul japonez Masaru Emoto, care a studiat apa, a observat că aceasta preia și poartă informații, schimbându-și calitatea în funcție de natura acestora. Mai mult: apa înțelege cuvintele. El lipea pe sticlă bilețele cu diverse informații apoi îngheța apa și studia cristalele. A observat că apa pe care scria „fericire”, „mulțumesc”, „înger”, „pace” forma cristale frumoase. Dimpotrivă, când i se transmiteau cuvinte negative („nefericire”, „prostule”, „război”), cristalele erau dezechilibrate sau nu existau deloc.

Așadar, conștiința noastră are puterea de a schimba apa. Aceasta, la rândul ei, are capacitatea de a transmite mesajele noastre. Cu ajutorul apei ne putem schimba noi înșine sau îi putem schimba pe alții. Cum are loc acest lucru? Savantul a descoperit că apa este sensibilă la acea formă subtilă de energie din Univers pe care el o numește hado. Toate lucrurile au vibrații, sau hado, inclusiv particulele subatomice. Mintea și corpul nostru sunt afectate de vibrațiile cu care rezonăm. Bazându-se pe acest fenomen, precum și pe credința japoneză că „cuvintele sufletului există într-un spirit numit kotodama, sau spiritul cuvintelor, iar acțiunea de a rosti cuvinte are puterea de a schimba lumea”, Masaru Emoto a conceput medicina hado. Măsurând vibrațiiile persoanei cu ajutorul unui dispozitiv, el pregătea apa hado în care transfera informația necesară pentru corectarea acestora. Esența ființelor pământene o reprezintă apa, corpul nostru fiind alcătuit aproximativ 70% din apă. Prin urmare, influențând apa, influențăm și alte ființe. Pătrunzând în particulele subatomice ale corpului, apa oprește efectul vibrațiilor negative.

Cam același mecanism stă și la baza descântecului nostru popular. Cuvintele sunt o formă de vibrație. „Deși cuvintele diferitelor limbi s-ar putea să aibă înfățișare sonoră sau grafică diferită, ele sunt toate formate în conformitate cu principiile naturii.” Este vorba de cuvintele vechi, fundamentale ale unei limbi. „Cunoașterea faptului că toate cuvintele provin din vibrațiile universului ar trebui să ne ajute să vedem că noi toți suntem unul și același lucru.” Inițiatul geto-dac Zamolxe știa acest lucru, iar medicina sa holistică se baza întru totul pe el. Descântătoarea de la țară, deși nu are idee de „pachete de enrgie”, „vibrație” și „interconectare cuantică”, acționează din vremuri imemorabile în spiritul acestora. Ea ține ulcica în mână și descântă apa. În acel moment comunică apei, cu ajutorul cuvintelor, adică al vibrațiilor, un mesaj pozitiv de însănătoșire. După care i se dă bolnavului să bea din ea ori este stropit. Masaru Emoto a emis chiar o teorie proprie, bazată pe vibrația cuvintelor și cristalele formate de apă: „Fenomenele dezastruoase sunt rezultatul dezechilibrelor apărute în energia iubirii și a recunoștinței.” Se pare că baba Ileana, cu puterea cuvintelor vechi, restabilește echilibrul dintre aceste energii, care, după părerea cercetătorului nipon, „constitue forțele esențiale în viața noastră”, iar când sunt șoptite apei, ea formează cele mai frumoase cristale.

Când nu este folosită apa, se folosește intenția sau gândul direcționat. Descântătoarea recită o formulă magică moștenită de la strămoașa sa din neolitic. Restul este fizică cuantică. Mici pachete de energie vibratorie și capacitatea lor de a se influența reciproc de la orice distanță. „Noile modele de conștiință descriu intenția ca pe o entitate capabilă să depășească granițe fizice de orice fel. Intenția pare să fie ceva asemănător cu un diapazon, care face diapazoanele altor lucruri din univers să rezoneze pe aceeași frecvență.” După ce aflăm acest lucru, nu ne mai mirăm că bătrâna Ileana Vaman din satul Frumosu, ultima descântătoare de nevăstuici din Bucovină, își rostea descântecul deasupra vasului cu apă neîncepută lângă vatra propriei case, iar calul se însănătoșea în alt capăt de sat, în grajdul stăpânului său.