Bocceluța lui Alin

Vreau să vă spun de fapt povestea unei bocceluțe, a faptului că vorbele nu au același sens pentru cel care le rostește ca și pentru cel care le aude. -Uite, îi zise mama lui Alin, uite ți-am luat niște pantaloni noi! Copilul s-a uitat surprins la pantaloni. Apoi i-a zis uimit mamei lui: -Sunt pentru mine pantalonii ăștia? Dar sunt vechi de mult! - Da, îi răspunse mama. Sunt vechi dar înca se mai pot purta. Au fost ai fratelui tău și acum sunt ai tăi! Acum câțiva ani, i-am pus de o parte și acum ești destul de mare că să îi porți! - Nu, îi răspunse copilul, nu îi vreau! Nu sunt ai mei! Nu o să-i port niciodată! - Cum adică, nu ești mulțumit? Păi au fost ai fratelui tău! -Nu, nu și nu, țipă micul Alin bătând din picior. Nu îi vreau! Și își spunea în sinea lui: “Cu atât mai mult, cu cât au fost ai fratelui meu, nu vreau să îi port!” Vocea mamei deveni mai gravă și mai dură: -Dragul meu, dacă tu crezi că o să ai câștig de cauza, te înșeli! Pantalonii ăștia sunt acum ai tăi și o să îi porți începând de mâine! Și nu mai ai voie să începi să țipi și să bați din picior! Am zis da, așa rămâne! -Nu, repetă Alin, cu o voce mai stinsă. Rămăsese nemișcat în fața mamei, cu capul plecat și umerii căzuți. -Și să nu te mai văd că faci mutre! țipă mama lui. Copilul  își scutură nervos umărul drept, lucru care o făcu pe mama lui să izbucnească furioasă: - Ascultă-mă bine! Aici EU comand! Fie că îți place sau nu, că îți convine sau nu, eu, mama ta sunt cea care decide ceea ce vreau eu.Și tu, trebuie să mă asculți! Un copil trebuie să își asculte părinții! Ai înteles? Ridică-te, uită-te la mine! Spune: da, mamă, o să port pantalonii! Haide, spune! - Nu! - Nu? Mama simțea că plesnește de furie în fața acelui copil care își permitea să i se opună. Știa că de ceva vreme, era tot mai revoltat, nu o ascultă și își permitea să nu mai fie de acord cu ea. Acel copil pe care îl purtase timp de noua luni în pântece, căruia îi dăduse viață, acum o înfrunta, mai ales de când începuse să meargă la școală! Nu se putea așa ceva! Îi era și așa destul de greu în relația cu soțul ei violent care o sfărâma cu disprețul și cu autoritatea lui, nici nu se punea problema acum să accepte nici cel mai neînsemnat gest de revoltă din partea unuia dintre copiii ei! Alin, ascultă-mă bine, nu o să mai repet a doua oară! Nu vrei să mă asculți! Nu vrei să porți pantalonii ăștia, adică îți bați joc de mine! - Nu, îi răspunse copilul, fără să mai știe la care dintre întrebări îi răspundea, speriat de furia rece și neașteptată a mamei lui. Întotdeauna îi fusese frică de țipetele părinților lui. El încerca să fie cuminte, pentru a-i fi pe plac mamei lui, care plângea adeseori strângându-l în brațe: “Sărmanul meu micuț, sărmanul meu micuț!” Chiar dacă nu îi plăcea deloc când îi spunea așa. Și astăzi, urlă la el furioasă și fața ei părea chiar plină de răutate. El nu își bătea deloc joc de ea! Pur și simplu nu voia să poarte pantalonii fratelui sau,  atât și nimic mai mult! În plus, acei pantaloni fusesera cârpiți la buzunarele din spate, aratau urât, erau vechi si nici macar nu erau ai lui! -Așadar nu vrei, te-ai gândit bine? A urmat un moment de tăcere a copilului și o ezitare a mamei. Apoi, cu o voce foarte gravă ea îi spuse: Foarte bine, pentru că nu vrei să mă asculți și te crezi mare … n-ai decât să pleci! De altfel o să pleci imediat! Îti fac bagajele și gata, să pleci! Asta vrei cu adevărat? - Nu, șopti copilul. Alin rămăsese paralizat. Cuvintele se încâlceau în mintea lui, dar nu mai putea să rostească nici o vorba. Nici măcar nu mai înțelegea ce îi spunea mama lui. Buimac, o privea agitându-se prin apartament. Luase un prosop mare de la bucătărie și pusese în el haina lui, vesta, fularul, o batistă, o bucată de pâine și un măr. Apoi înnoda cele patru colțuri ale prosopului, îi întinse bocceluța și îi zise: -Vezi ce pățesc copiii care nu îi ascultă pe părinții lor? Te-ai gândit bine? Alin ridică ochii spre mama lui și spuse încă o data: - Nu! De fapt voia să spună cu toată convingerea: “Nu, nu vreau să plec!” De abia când a auzit zgomotul înfundat al ușii de la intrare trântindu-se, când a simțit mirosul umed al coridorului lung și întunecat și mai ales întunericul apăsător, a înțeles că se află pe culoar. A rămas câteva secunde în semi-obscuritate, apoi ochii lui s-au obișnuit treptat, s-a ridicat pe vârfuri că să ajungă la întrerupător și a aprins lumina. Simțea că amețește, s-a ghemuit pe jos, cu bocceluța între genunchi. Privirea lui alergă pe vopseaua de pe pereți, pe câteva chiștoace de țigări aruncate pe jos, pe câteva urme de noroi uscat. Desenă câteva spirale în praful de pe jos, lovea în resturile de țigări ca și cum s-ar fi jucat cu niște bile și apoi s-a oprit brusc când casa scărilor a rămas din nou în întuneric. Înainte să se ridice, lumina s-a aprins. Printre vocile care se auzeau de la etaj, o recunoscu pe cea a vecinei de la etajul doi, zgomotul soneriei, discuția cu fiica ei, ușă care s-a deschis și apoi s-a închis lasând din nou tăcerea să se aștearnă. Se apropiase de casa  scărilor și, ținându-se cu ambele mâini de bara scării, se uită în sus și în jos, era amețitor însă se ținea bine! Timpul trecea.Totul devenea și mai întunecat și, în liniștea din clădire, străpunsă doar de câteva zgomote de claxon înfundate, care se auzeau din stradă, copilul era tot mai neliniștit și mai speriat. De obicei, îi plăcea să stea singur, însă nu în întuneric, nu în întunericul de pe un culoar care mirosea urât. Și în plus, îl durea inima și burta și parcă îi era și foame .. Se gândi la măr, dar nu reușea să desfacă pachetul strâns prea tare de mama lui. Își amintea că în cartea „Singur pe lume”, pe care o citea fratele lui, băiețelul din poveste pleca la drum cu o bocceluță, un cățel și chiar și cu o maimuțică. Și cu un domn foarte bun, al cărui nume îl uitase. Dar el, el era singur singurel. Avea doar o bocceluță pe care nici măcar nu putea să o deschidă! Și, dintr-o dată, îl cuprinse o dorință imensă de a nu mai trăi, o tristețe nesfârșită. Nu doar pentru că ar fi vrut să se întoarcă în casă, în camera lui, la peștișorul lui cel roșu, să nu mai stea în întuneric, ci pentru că se gândea la pantalonii cu pricina și simțea că, dacă se va întoarce, va fi obligat să îi poarte mult timp de aici încolo … Când a apăsat clanța ușii, aceasta s-a deschis aproape singură. Mama lui stătea în față lui. Stătea dreaptă, rigidă. I se părea mai înaltă decât de obicei. Ea îi zise cu o voce uscată, care nu îi plăcea copilului deloc: -Așa deci, ai avut timp să te mai gândești! Văd că te-ai întors acasă! Știi ce înseamna asta, nu ? Ai înțeles acum? - Da, îi răspunse copilul, cu o voce stinsă. - Da și mai cum? - Da … mamă! Băiețelul nu știa nici pe departe ce avea să însemne acel “Da, mamă … “, care avea să îl închida într-o relație de dependență totală față de mama lui, din cauza căreia, tot timpul vieții lui, în ciuda opoziției lui, a furiilor nespuse, a suferințelor îndurate în tăcere, nu a mai reușit să spună niciodată NU unei femei. Doar atunci când a auzit la o emisiune la radio, vorbindu-se despre “valizele de cărat”, despre greutatea din trecutul unei familii care se transmite de la o generație la alta, atunci acel bărbat (care are acum aproape șaizeci de ani) și-a adus aminte, emoționat de povestea cu bocceluța din copilăria lui. O bocceluță mică, pe care încă o mai căra ca pe o mare greutate în spatele lui. Atunci când încercam să avem mereu dreptate în fața unui copil, vom determina la acesta fie SUPUNERE, fie REVOLTĂ, foarte rar  creativitate și împlinire. Jacques Salome-Povești despre rătăciri, povești despre speranțe Sursa: http://mundisense.wordpress.com/2012/01/21/bocceluta-lui-alin/