Nuvela „Domnișoara Christina” a fost scrisă de Mircea Eliade în toamna anului 1936 în doar două săptămâni. Scriitorul mărturisea în memoriile sale că era obsedat de multă vreme de drama persoanelor ce au murit tinere, fără a-și putea împlini aspirațiile spirituale și sentimentale, și dorea să materializeze literar această obsesie: „După atâția ani de „literatură realistă”, mă simțeam din nou atras către fantastic. Mă obseda o poveste al cărei personaj principal era o tânără moartă cu treizeci de ani în urmă. Aparent, ar fi fost vorba de un «strigoi» — dar nu voiam să reiau nici tema folclorică, atât de populară la noi și la vecinii noștri, nici motivul romantic al strigoiului (gen Lenore). În fond, nu mă simțeam atras de acest aspect al problemei. Dar mă fascina drama tristă și fără ieșire a mortului tânăr care nu se poate desprinde de pământ, care se încăpățânează să creadă în posibilitatea comunicațiilor concrete cu cei vii, sperând chiar că poate iubi și fi iubit așa cum iubesc oamenii în modalitatea lor încarnată”.
Mircea Eliade a avut întotdeauna o înclinație către fantastic, existând antecedente de acest fel încă de la primele manifestări literare ale sale. „Domnișoara Christina” a fost pentru Eliade o experiență literară nouă, dar preia ecouri fantastice din scrierile mai vechi ale autorului, amplificându-le către alte orizonturi.
Tema
principală
Tema principală a „Domnișoarei Christina” o reprezintă conflictul fantastic generat de confruntarea a două supraforțe, Viața și Moartea. Cele două supraforțe sunt reprezentate de două grupuri de personaje: cele benefice (Egor, Nazarie, doctorul și țăranii din sat) și cele malefice (strigoaica domnișoara Christina și aliatele ei: doamna Moscu, Simina, fetița posedată, vizitiul etc.). Personajul Sanda nu poate fi inclus într-o singură tabără, ci aparține alternativ ambelor tabere.
În mod obișnuit, viii și morții rămân în lumi diferite, care nu comunică între ele. Apariția strigoiului cu statut dual tulbură echilibrul între cele două lumi, anulând frontiera ce separă lumea viilor de lumea morților. Prezența domnișoarei Christina în lumea viilor este reală, atestată de dovezi indubitabile (parfumul de violete, o mănușă pierdută ce se transformă în scrum la atingere). Cele două tabere se asediază reciproc, declanșând o strategie a teroarei.
Personajul titular al nuvelei a rămas captiv între cele două lumi, reîntorcându-se periodic în locurile unde copilărise și unde nu apucase să-și trăiască tinerețea. Postexistența sa fantomatică nu putea fi prelungită decât cu sângele animalelor de la conac și din sat; irupțiile fantasticului în viața cotidiană sunt deci malefice.
Trecerea între cele două lumi se face cu o caleașcă veche condusă de un vizitiu fantomatic, simbol al luntrii lui Charon. Uciderea ritualică a strigoiului restabilește ordinea firească a lucrurilor, redând trupul Christinei lumii morților, căreia acesta trebuia de mult să-i aparțină, iar focul simbolic din final șterge urmele conflictului.
Rezumat
Pictorul bucureștean Egor Pașchievici sosește în septembrie 1935, invitat de domnișoara Sanda (fiica cea mare a doamnei Moscu), la conacul familiei sale din Câmpia Dunării. Atmosfera de aici este sinistră: proprietatea pare lăsată în paragină, servitorii o părăsesc alungați de prezențe nevăzute, animalele pier în mod straniu. Cei care locuiesc în conac par lipsiți de vlagă și au gesturi bizare. Doamna Moscu are un comportament somnambulic și îi ignoră deseori pe oamenii din preajma ei, în timp ce fetița Simina dovedește o perversitate precoce.
Cei doi musafiri, pictorul Egor și profesorul arheolog Nazarie, află curând că conacul este bântuit de domnișoara Christina, sora mai mare a doamnei Moscu, ce fusese omorâtă în evenimentele tulburi din timpul Răscoalei de la 1907. Tânăra femeie avea porniri sadice și nimfomane, fiind amanta vechilului pe care-l împingea să săvârșească fapte de o cruzime bolnăvicioasă. În timpul Răscoalei, ea i-a chemat pe țărani la conac sub pretextul de a le împărți averea, îndemnându-i să o siluiască, iar vechilul a împușcat-o din gelozie. Trupul femeii nu a mai fost găsit, iar oamenii susțineau că ea s-ar fi transformat în strigoi. Portretul în mărime naturală al domnișoarei Christina, pictat de Mirea, îi fascinează pe musafiri, iar Egor își exprimă dorința de a repicta tabloul în stilul său propriu.
Într-una din nopți,
domnișoara Christina pătrunde în visul lui Egor și își mărturisește dragostea
sa pentru el, spunându-i că-l va iubi „cum niciodată n-a fost iubit vreun
muritor”. Ea îl anunță că va veni la el în fiecare noapte mai întâi în vis și
apoi ca o prezență reală. Începând de a doua zi, Sanda începe să se simtă tot
mai rău, iar starea ei se înrăutățește după cea de-a doua apariție în noaptea
următoare. Egor se logodește cu Sanda într-o încercare de a o apăra de
influența malefică a strigoaicei și a persoanelor aflate sub influența ei
(doamna Moscu și Simina).
Cea de-a treia apariție a domnișoarei Christina este reală, dar delirul dragostei se întrerupe brusc atunci când Egor simte rana sângerândă și se trezește ca dintr-un vis. El o respinge cu brutalitate pe Christina (care-l blestemă să se mistuie de dorul ei pentru tot restul vieții) și răstoarnă lampa de petrol, provocând un incendiu ce se extinde cu repeziciune. În același timp, profesorul Nazarie și doctorul Panaitescu o urmăresc pe Simina, fiind martorii plecării Christinei cu o trăsură fantomă. Țăranii din sat se adună la locul incendiului, iar Egor îi îndeamnă să-l însoțească în conac, unde distruge portretul domnișoarei Christina, apoi îndeplinește ritualul tradițional al uciderii strigoiului, străpungându-i inima cu un drug de fier. Uciderea definitivă a Christinei cauzează moartea Sandei și a Siminei, în timp ce doamna Moscu se prăbușește definitiv în nebunie. Egor privește conacul ce arde și începe să fie chinuit de blestemul nostalgiei și singurătății.
Personaje
• Egor Pașchievici — pictor
bucureștean invitat de Sanda să petreacă o lună de zile la moșia familiei sale
din Câmpia Dunării. Este un om cinic și rațional, nu tocmai credincios, care se
raportează la realitate de pe pozițiile raționalității. El refuză să creadă în
existența lumii spectrale, ajungând în final să o combată tocmai prin acele
remedii tradiționale cărora le contestase anterior eficiența.[10]
• doamna Moscu — proprietara
moșiei și conacului din Z. (localitate rurală aflată la nord de orașul Giurgiu
și la circa 30 km de Dunăre), sora mai mică (cu șapte ani) a domnișoarei
Christina. Este văduvă de câțiva ani. Are un comportament letargic și neatent,
părând să-și piardă puterile odată cu venirea nopții. Dispune însă de un apetit
vorace cu reminiscențe vampirice.[10]
• Sanda — fiica cea mare a
doamnei Moscu, în vârstă de 19 ani. Îl iubește pe Egor, iar starea sa de
sănătate începe să se înrăutățească odată cu aparițiile Christinei.
• Simina — fiica cea mică a
doamnei Moscu, o fetiță de 9 ani. Are comportamentul unei femei adulte,
dovedind experiență în tainele conversației și seducției amoroase, părând să
fie un mediator al Christinei care i-a transmis o parte din puterile sale
supranaturale. Astfel, reușește să-i intimideze pe Egor și pe Nazarie și o
domină pe Sanda.
• Nazarie — un arheolog și
asistent universitar în vârstă de aproape 40 de ani, ucenicul profesorului
Vasile Pârvan. Supraveghează săpăturile arheologice de la Bălănoaia. Este un om
superstițios ce recurge frecvent la rugăciuni și la invocarea Maicii Domnului.
• Panaitescu — un medic
tânăr și pleșuv, pasionat de vânătoare
• doica — o femeie
îmbătrânită, aproape nebună
• domnișoara Christina — o
fată de moșier ce a fost ucisă pe când avea doar 20 de ani în timpul Răscoalei
de la 1907, sora mai mare a doamnei Moscu
• vizitiul Christinei — o
rudă de-a familiei, apariție spectrală
• Radu Prajan — un prieten al lui Egor, mort de multă vreme „într-un accident stupid de stradă”, care-l avertizează de primejdie într-un vis
Surse de inspirație
În „Domnișoara Christina” Mircea Eliade a valorificat motive folclorice românești (strigoiul, ursita, ritualul magic, blestemul mistuitor, basmul povestit de Simina, descântecul băbesc din final), inspirându-se și din creațiile eminesciene. Autorul introduce citate din poeziile „Luceafărul” și „Strigoii” de Mihai Eminescu, dar și din nuvela „Sărmanul Dionis”. Tentația de a depăși propria condiție existențială este o notă romantică comună atât nuvelei lui Eliade, cât și în textelor eminesciene.
„Domnișoara Christina” reia tema dragostei imposibile a două personaje din lumi diferite din poemul „Luceafărul”, inversând însă rolurile feminine și masculine. Egor, ca și fata de împărat din poemul eminescian, este muritorul care respinge tentația absolutului, preferând unei ființe superioare (domnișoara Christina, respectiv Luceafărul) o iubire pământească (Sanda, respectiv Cătălin). Domnișoara Christina rostește obsesiv versurile de chemare a Luceafărului, plutind cu o grație „mai mult sensuală decât lugubră, mai mult visătoare decât fantomatică, mai mult delicată decât demonică”.
Fără a nega influențele folclorice românește, identificabile în descrierea spațiului specific autohton și în dialoguri, unii autori au considerat că există asemănări mai mari cu scrierile cu vampiri din literatura occidentală precum povestirea „Moarta îndrăgostită” (1836) a lui Théophile Gautier, nuvela „Carmilla” (1872) a lui Joseph Thomas Sheridan Le Fanu sau romanul Dracula (1897) al lui Bram Stoker sau cu scrieri gotice occidentale mai vechi din care împrumută numeroase elemente precum epigraful sau cărțile din biblioteca „strigoaicei”.
Adaptări
Nuvela „Domnișoara Christina” a constituit
o sursă de inspirație pentru alte creații artistice, care au încercat să
capteze sensurile dramatice, lirice sau plastice ale operei literare. Textul
lui Eliade a inspirat două opere muzicale: Domnișoara Christina a lui Șerban
Nichifor și La señorita Cristina a lui Luis de Pablo, un film de televiziune (regizat
în 1992 de Viorel Sergovici), un film de cinema (regizat în 2013 de Alexandru
Maftei) și un tablou al pictorului ieșean Dimitrie Gavrilean.
Note biografice
•
Mircea Eliade, Jurnalul portughez
•
Paul Alexandru Georgescu, „Mircea Eliade și Domnișoara Christina”, în Adevărul
literar și artistic.
•
Gheorghe Glodeanu, Fascinația ficțiunii. Incursiuni în literatura interbelică
și contemporană,
•
Ilina Gregori, „90 de ani de la nașterea lui Mircea Eliade. Fantasticul în
proza lui Mircea Eliade: Domnișoara Christina. O lectură in-estetică”, în Viața
Românească,
•
Ion Manolescu, „Corpuri spectrale”, în România literară,
•
Cristina Scarlat, „Mircea Eliade, Luis de Pablo și Domnișoara Christina pe
scenele lumii”,
•
Cristina Scarlat, „The Literary Text: A Radial Semiotic Construct. Miss
Christina by Mircea Eliade”,
•
Domnișoara Christina - film de televiziune din 1992 regizat de Viorel Sergovici
•
Domnișoara Christina - film din 2013 regizat de Alexandru Maftei
•
Proza fantastică românească.
Comentarii