În prima recenzie supraviețuitoare a romanului „Sense and Sensibility”, publicată la trei luni după publicarea romanului în Critical Review în februarie 1812, se observă prudență, chiar timiditate în ceea ce privește evaluările. Această recenzie a reflectat îndoieli cu privire la valoarea ficțiunii în general. Criticul a adoptat un ton arogant, care reflecta o înțelegere vagă a lui. „Nu suntem dușmani ai romanelor și ai autorilor lor, dar regretăm că printre multe dintre ele [romane] sunt atât de puține care pot fi cu adevărat recomandate.” În recomandarea sa, criticul spunea că „un roman este doar puțin mai bun decât altele, un roman bine scris poate fi o distracție plăcută... din care se pot desprinde atât plăcerea, cât și beneficiul; și tocmai în acest roman există o combinație reușită de bun simț și un gen artistic ușor.” În procesul de recomandare a acestei povești „nesemnificative” „cititorilor noștri buni” (în această etapă s-a presupus, nu în totalitate corect, că cititorii ar fi exclusiv femei), criticul simplifica romanul la un avertisment direct despre oameni nepoliticoși precum Willoughby.
O altă recenzie a acestui roman a apărut în British Critic în luna mai a aceluiași an și s-a concentrat și mai mult pe componenta morală a romanului. Volumul său a fost puțin mai mic de o pagină. Personajele lui Marianne și Elinor Dashwood au fost văzute ca personificări ale opoziției dintre viciu și virtute. „Două surori apar în fața cititorilor, având aceeași educație și dezvoltare și trecând prin aceleași încercări, dar una le confruntă cu forța ei și le învinge cu succes, în timp ce cealaltă se cufundă în abisul iritației, tristeții și dezamăgirii.” Willoughby apare din nou în fața noastră ca un seducător care nu are nimic față de Marianne în afară de răutate. În final, criticul reduce romanul la nivelul unei povești plictisitoare de avertizare. Autoarea insistă asupra utilităţii, din punct de vedere moral, a ultimelor capitole pentru „prietenele noastre”: „pot învăţa de la ele, dacă doresc, multe maxime prudente şi salvatoare pentru viaţă”.
Ambii critici au înțeles că au de-a face cu ceva special, spre deosebire de masa generală de romane, dar le era încă greu să exprime acest lucru; au aderat la evaluarea deja stabilită a romanului ca „manual pentru viață”.
O altă recenzie a acestui roman a apărut în British Critic în luna mai a aceluiași an și s-a concentrat și mai mult pe componenta morală a romanului. Volumul său a fost puțin mai mic de o pagină. Personajele lui Marianne și Elinor Dashwood au fost văzute ca personificări ale opoziției dintre viciu și virtute. „Două surori apar în fața cititorilor, având aceeași educație și dezvoltare și trecând prin aceleași încercări, dar una le confruntă cu forța ei și le învinge cu succes, în timp ce cealaltă se cufundă în abisul iritației, tristeții și dezamăgirii.” Willoughby apare din nou în fața noastră ca un seducător care nu are nimic față de Marianne în afară de răutate. În final, criticul reduce romanul la nivelul unei povești plictisitoare de avertizare. Autoarea insistă asupra utilităţii, din punct de vedere moral, a ultimelor capitole pentru „prietenele noastre”: „pot învăţa de la ele, dacă doresc, multe maxime prudente şi salvatoare pentru viaţă”.
Ambii critici au înțeles că au de-a face cu ceva special, spre deosebire de masa generală de romane, dar le era încă greu să exprime acest lucru; au aderat la evaluarea deja stabilită a romanului ca „manual pentru viață”.
Comentarii