Eliade si Maytrei - povestea din spatele povestii

 

Cuvânt înainte

Puține opere din literatura universală tratează aceleași fapte în viziunea a doi scriitori care au fost, în acelasi timp, protagoniști. Romanul Maitreyi al lui Mircea Eliade a constituit, generatii de-a randul, o adevarata încantare. Cu toate acestea, putini stiu ca personajului principal al cărții nu a fost doar o ficțiune ci a fost fiica lui Surendranath Dasgupta, cel mai mare filosof indian, și se numea Maitreyi Devi. Tânarul Mircea Eliade avea, cand a cunoscut-o, 23 de ani iar ea 16. Adolescenta scria versuri, era discipola lui Rabindranath Tagore, și avea să devină o cunoscută poetă.

Adeseori, povestile de iubire sunt spuse din perspectiva unui singur partener, dar tulburatoarea poveste de dragoste din anii '30, privită prin ochii lui Mircea Eliade și evocată în romanul Maytrei a primit replica de la însăși eroina ei, Maitreyi (in carte, Amrita), dupa 42 de ani. Romanul-raspuns "Dragostea nu moare", este irelatarea cu autenticitate a celei mai mari minuni a lumii: infiriparea sentimentului de dragoste, fericirea iubirii impartasite si destramarea ei.

"Dragostea nu moare" (1976), nu are notorietatea romanului "Maitreyi" (1933) insa putem naviga între doua lumi, pentru a înțelege o singură iubire.

Mircea si Amrita (din "Dragostea nu moare"), ca si Allan si Maitreyi (din "Maitreyi"), pot sta alaturi de nemuritoarele cupluri Paul si Virginia, Tristan si Isolda, Romeo si Julieta.

Două lumi, o singură iubire

Deși Maitreyi este un roman de analiză psihologică, el are multe pasaje care introduc cititorul în lumea colorată a Indiei, îți fac cunoștință cu stilul vestimentar bengalez, descriu castele dar și  fascinatele obiceiuri indiene, total diferite de ale europenilor.

După ce a absolvit Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti (1928), Mirecea Eliade obține o bursă particulară și pleacă în India, la Calcutta, pentru a studia sanscrita. El frecventează Biblioteca Imperială, unde este remarcat de intelectualii de elită ai vremii. Leagă o prietenie strânsă cu profesorul Surendranath Dasgupta, cu care începe să studieze sanscrita și yoga. În semn de prețuire, profesorul indian își invită învățăcelul să se mute în casa familiei sale. Acolo, Eliade descoperă, pe langă o biblioteca imensă, și pe frumoasa Maitreyi, fiica cea mare a profesorului său., în 1930.

Maitreyi Devi, este o tanară indiancă fermecatoare si inteligentă, cu preocupari fine, artistice. Îndragostita treptat de europeanul Allan de 23 de ani, filtrează cu acesta prin gesturi tandre și priviri profunde. Iubirea dintre ei doi, carnală în mintea lui el dar platonică după ea, devine un ideal. Dar legătura dintre ei este imposibilă din cauza diferentelor culturale si religioase lucruri care conduc la o despartire tragică.

Povestea de dragoste dintre Eliade si Maitreyi Devi a fost una iesita din tipare, unică prin insăși zbuciumul din constiinta acestuia. In primele clipe, Mircea nu a fost atras nicidecum de indianca țăgalnică pe care a caracterizat-o chiar ca fiind urată, in comparatie cu alte tinere.

„Mi se părea urâtă ― cu ochii ei prea mari și prea negri, cu buzele cărnoase și răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt. Când i-am fost prezentat și și-a adus palmele la frunte, să mă salute, i-am văzut deodată brațul întreg gol și m-a lovit culoarea pielii: mată, brună, de un brun nemaiîntâlnit până atunci, s-ar fi spus de lut și de ceară”.

Farmecul și spiritualitatea fetei, asociate cu misterul și sacralitatea Indiei l-au atras pe tânărul Mircea. Aveau interese comune, printre care și literatura. În același an, Maitreyi a debutat cu volumul de poezii „Uditta” („Răsăritul“).

Timpul petrecut alături de misterioasa si spirituala Maitreyi si-a spus cuvantul: pentru a-si putea spune șoapte patimase, Eliade a invatat-o pe Maitreyi limba franceza, iar aceasta, la randul ei, l-a invatat bengaleza.

După numai cateva zile de la primii fiori ai ndragostei, tânărul Eliade s-a hotarat sa se casatoreasca cu Maitreyi, hindusa de doar 16 ani. „Cu tot ce putea separa o sensibilitate si o cultura indiana de una occidentala, cu toate neindemanarile sau indraznelile noastre, dragostea a crescut si s-a implinit asa cum ii era destinul”, scria Eliade in Memoriile sale. Primind permisiunea mamei sale si actele universitare care-i asigurau un venit lunar de 35 de lire sterline, scriitorul roman a vrut chiar sa treaca si la hinduism, religia sotiei, insa fara succes. In ciuda acestor sacrificii pe care Eliade era dispus sa le faca, Maitreyi se hotaraste sa-i devina partenera de viata doar dupa ce a cântărit fiecare argument si gest al geniului in devenire.

Au trăit împreună clipe impresionante şi pentru că dragostea lor creştea cu fiecare zi, Mircea Eliade a decis s-o ceară în căsătorie pe Maitreyi. Cei doi s-au logodit pe malul unui lac, în cadrul unui ritual pe care Maitreyi îl pusese la punct cu mare grijă, după cum nota Eliade.

Între ei a avut loc un ceremonial mistic de o frumusețe deosebită. Ea a rostit: „Mă leg de tine, pământule, că eu voi fi a iubitului meu și a nimănui altcuiva. Voi crește din el ca iarba din tine. Și cum aștepți tu ploaia, așa îi voi aștepta eu venirea.”

Afland de povestea de dragoste dintre cei cei doi, tatăl lui Maitreyi, profesorul Dasgupta, care era reticent în privinta viitorului unei relatii intre fiica sa si crestinul venit din Romania, i-a zadarnicit acestuia orice sperantă, alungându-l din casă. „Esti un mare maestru în arta disimularii. Niciodată, dar niciodată să nu mai incerci sa vii la mine acasa, sub niciun motiv”, i-a hotărât profesorul de yoga filosofului roman.

Asceză în Himalaya, după despărţire

Era 18 septembrie 1930, iar după trei zile Mircea Eliade pornea spre Himalaya unde avea să trăiască în asceză timp de câteva luni.

Despărțirea lor, la fel ca și sentimentele care i-au unit, îmbracă forme diferite în paginile unde au fost descrise. Eliade încheie romanul cu perioada de asceză din Himalaya, unde „Sufeream cumplit. Sufeream cu atât mai mult cu cât înțelegeam că, o dată cu Maitreyi, pierdusem India întreagă. (...) Această Indie, pe care începusem s-o cunosc, la care visasem și pe care atâta o iubisem, îmi era definitiv interzisă. Nu voi putea niciodată dobândi o identitate indiană. Speranța noastră, a mea și a lui Maitreyi, că ne-am fi putut căsători, se urzise dintr-o iluzie. Mă lăsasem legat și fermecat de miraje și nu aveam altceva de făcut decât să sfârșii pânza țesută de Maya și să redevin liber, senin, invulnerabil.” (Maitreyi)

Maitreyi vede lucrurile într-o manieră spiritualizată, proprie culturii indiene: „Zac întrebându-mă de ce a distrus el această iubire, un dar al lui Dumnezeu. Și ce dacă el trebuia să plece ? Dacă am fi izbutit ca, în zece ani, să ne scriem câte o singura scrisoare, ar fi fost de ajuns. Cu această unică scrisoare, noi am fi trecut peste oceanele și continentele care ne despărțeau și am fi devenit „ardhanariswar”. Cele doua euri ale noastre ar fi redobândit desăvârșirea. Dar pot oare occidentalii sa înțeleagă toate astea? Pentru ei, desăvârșirea iubirii are loc în pat. Totuși, el știa, cu siguranță știa. Mă pot vedea din nou pe mine însămi, în brațele lui, în chenarul ușii. El îmi șoptește : «Nu trupul tău, Amrita. Eu vreau să-ți ating sufletul.»” (Dragostea nu moare).

Scenele de amor, inventate

Cum dragostea de tara era mai puternica decat dorinta de studiu, teoreticianul Istoriei religiilor se intoarce in Romania si devine asistent universitar (1932). În 1933, pe când avea 26 de ani, încă marcat de clipele petrecute alaturi de Maitreyi, dar determinat şi de premiul de 20.000 lei al unui concurs organizat de Editura Culturii Naţionale, Eliade a inceput sa scrie un roman unic, „Maitreyi”, pornind de la corespondenta parfumată dintre cei doi tineri, scrisorile primite de la profesorul indian, o fotografie veche, o suviță de păr, flori uscate intre paginile unei carti, jurnalul zilnic al acelor ani etc. Odată trimis comisiei de concurs a Editurii Culturii Nationale, romanul Maitreyi are un succes imens, fiind retiparit în zeci de exemplare. Cartea a devenit un succes naţional şi mai apoi internaţional, făcând ea însăşi istorie. Istoria unei iubiri neîmplinite

Maitreyi Devi – sursa foto: wikipedia

Maitreyi a aflat de existenţa cărţii abia în 1972, chiar de la un român – reputatul sanscritolog Sergiu Al-George - care a întâlnit-o la Calcutta. Trecuseră mai bine de patru decenii de la povestea de dragoste dintre ea şi Mircea Eliade, ea îşi întemeiase o familie, era o femeie împlinită şi fericită, dar la aflarea veștilor amintirile au năpădit-o la fel de vii şi contradictorii ca în anii adolescenţei.

După ce a aflat de romanul lui Eliade, Maitreyi Dev a fost foarte supărată dar abia după 4o de ani, după ce s-a simțit pregătită să spună adevărul ei, începe să aștearnă propria ei versiune in romanul Dragostea nu moare, unde neaga unele evenimente dar și scenele de amor, dar descrie relatia lor aproape la fel de emotionant.

A luat această decizie considerând că Mircea Eliade a defăimat-o în romanul său și a scris unele lucruri neadevărate în ceea ce privește relația care a existat între ei. Când s-au întâlnit, explicațiile pe care le-a primit protagonista de la scriitorul român au fost că acesta s-a folosit de ficțiune pentru a putea contura povestea lor și a fi mai ușor înțeleasă de cititorii occidentali.

Însă, cu toate că romanul ei vine ca replică menită să spună adevărul, ea nu s-a victimizat. Era conștientă că a fost victima regulilor și a gândirii tradiționale indiene, și astfel nu s-a sfiit să își descrie sentimentele și gândurile sau modul în care s-a comportat și acționat cât timp Mircea Eliade a locuit în casa lor.

„Dragostea nu moare”: „Este dragostea indestructibilă, dragostea fără de moarte. Flacăra dragostei este cea care arde totul și începe să răspândească lumina. Lumina asta pătrunde în adâncul ființei mele, în cel mai ascuns colțisor al inimii și toate fundăturile oarbe începeau să se lumineze.”

Întrebarea se pune dacă  femeia sau personajul Maitreyi din Dragostea nu moare ne făce să privim cu alți ochi povestea lui Eliade. Astfel e de înțeles „nemulțumirea” tradiționalei Maytrei față de felul prezentării personajului Maitreyi în romanul lui Eliade.

Ascensiunea lui Eliade

În 1940, celebrul filosof si scriitor roman este delegat sa ocupe functia de atasat cultural la Londra si la Lisabona. La finele mandatului, Mircea Eliade obtine o catedra la Universitatea Sorbona din Paris, unde isi uneste destinul de cel al Christinei Cotescu, una dintre cele mai frumoase femei pe care acesta le intâlnise. Aici, lucrarea sa analitica Istoria credintelor si ideilor religioase a fost apreciata de statul francez, primind Legiunea de Onoare si un premiu Bordin din partea Academiei Franceze.

în timpul unor calatorii in Italia, Eliade are ocazia unica de a-i cunoaste personal pe Giovanni Papini și pe Vittorio Macchioro, un reputat publicist in domeniul istoriei religiilor. Intreprinzator, Eliade a folosit toate informatiile si impresiile surprinse de-a lungul escapadelor sale pentru a-si concepe licența despre filozofia italiana in timpul Renașterii (1929). Din 1957, Mircea Eliade hotaraste sa se mute definitiv la Chicago, predand istoria comparata a religiilor la Universitatea „Loyola”, locul unde se afirma cu fiecare an care trece.

In 1956, autorul romanului Maitreyi primeste o veste-soc: iubita sa indiancă urma sa-l viziteze si sa petreaca ceva timp alaturi de el și soția sa Christinel. Asteptarea si emotia revederii dupa 40 de ani au fost de nedescris. Maytrey ajungea la Cicago cu o delegaţie de iezuiţi, deşi ea nu era creştină. Se pare că un prieten comun a conspirat unde îl putea întâlni pe Eliade, pentru a face posibilă întâlnirea celor doi. Maitrey a organizat o masă bengali la Chicago International House în campusul universitar, unde a fost prezent şi Eliade alături de alte somităţi tangente culturii indiene.

Unul din martorii acelei întâlniri, profesorul Pabitra Sarkar, doctor în lingvistică, declara într-un interviu acordat în 2008 revistei Timpul: „Maitreyi Devi radia. La fel, şi Eliade. Nu ştiu ce gândeau, dar cred că amândoi erau fericiţi. Însă Eliade era un bătrân urât, ştiam ca nu fusese prea frumos nici în tinereţe şi nu înţelegeam cum s-a îndrăgostit Maitreyi de el...”

„(...) Când am întâlnit-o, a doua zi, era bucuroasă. Ne-a spus ca şi-a îndeplinit misiunea pentru care a venit la Chicago, anume să îl întâlnească pe Mircea şi să îl facă să se simtă bine în modul tipic bengalez: servindu-i cu mâncare gătită cu propria ei mână. Era fericită şi ne-a povestit despre iubirea ei pentru Mircea. Până atunci nu am ştiut nimic cu siguranţă, aveam doar bănuieli”, a rememorat Sarkar.

Pe Maitreyi a marcat-o cu siguranţă acea întâlnire, a fost ca un vis împlinit care i-a dat liniştea necesară să-şi continue drumul. Pentru Eliade e greu de precizat impactul, acesta notând în treacăt evenimentul în „Jurnal”.

Spre sfârşitul aceluiaşi an 1973 Maitreyi avea să vină şi la Bucureşti ca invitată a Uniunii Scriitorilor, ocazie cu care, însoţită de Constantin Noica le-a făcut o vizită mamei şi sorei scriitorului, după cum preciza Mircea Handoca în 1992, în prefaţa primei ediţii în limba română a cărţii „Dragostea nu moare”.

Cum a decurs întâlnirea, după aproape o jumătate de secol, dintre Mircea Eliade şi Maitrey Devi

Când a intrat în biroul ticsit de cărţi al profesorului Eliade, Maitreyi este întâmpinată cu răceală, iar atitudinea lui Eliade rămâne un mister.

”Am intrat în cameră. În acelaşi moment, bătrânul a exclamat: Ohh! şi a ţopăit în loc. Pe urmă s-a aşezat, s-a ridicat iar şi s-a întors cu spatele la mine. Ce-o fi asta, mi-am spus, m-o fi recunoscut? Cum a putut? Nici nu s-a uitat la mine, e cu putinţă să-mi fi recunoscut zgomotul paşilor? Imposibil. În orice caz, farsa asta nu mai putea continua”, scrie Maitreyi Devi în romanul său.

Întrebat de ce se comport în acest fel, Eliade răspunde scurt şi direct:” Nu vreau să te văd pe tine. Aştept pe altcineva (…) Pe funcţionarul de la Fisc”.

Maitrey Devi este surprinsă şi insistă cu întrebările, sperând că Mircea Eliade nu a recunoscut-o după atât amar de vreme. Răspunsul bărbatului a convis-o însă că nu mai are în faţă tânărul îndrăgosit de care s-a despărţit atât de brusc.

-”Nu m-ai recunoscut? Ştii cine sunt?

 - Desigur, desigur, dă el din cap (…)

- Ce să fac, Amrita (pseudonim pentru Maitrey în cartea “Dragostea nu moare”)? Tu ai un soţ, iar eu am o soţie. Ce mai pot spune acum?

Sunt şocată peste măsură. Am amuţit. Ce tot spune omul ăsta?”, este parte din ultimul dialog care a avut loc între Maitrey şi Mircea.

Cei doi se despart cu promisiunea venită din partea lui Mircea Eliade care nu s-a mai concretizat niciodată.

”- Amrita, aşteaptă puţin. De ce te laşi doborâtă acum, când timp de atâţia ani ai fost atât de curajoasă? Îţi promit că am să vin la tine şi, acolo, pe malurile Gangelui, am să mă arăt ţie aşa cum sunt eu cu adevărat”.

„Zac întrebându-mă de ce a distrus el această iubire, un dar al lui Dumnezeu. Şi ce dacă el trebuia să plece? Dacă am fi izbutit ca, în zece ani, să ne scriem câte o singură scrisoare, ar fi fost de ajuns.

Cu această unică scrisoare, noi am fi trecut peste oceanele şi continentele care ne despărţeau şi am fi devenit ‘ardhanariswar’. Cele două euri ale noastre ar fi redobândit desăvârşirea.

Dar pot oare occidentalii să înţeleagă toate astea? Pentru ei, desăvârşirea iubirii are loc în pat. Totuşi, el ştia, cu siguranţă ştia. Mă pot vedea din nou pe mine însămi, în braţele lui, în chenarul uşii. El îmi şopteşte: Nu trupul tău, Amrita. Eu vreau să-ţi ating sufletul.”, a scris Maitreyi Devi în romanul Dragostea nu moare.

Reîntâlnirea dintre cei doi a avut loc în anul 1972. Mircea Eliade a încetat din viaţă în 1986, fără se mai revadă cu Maitrey Devi, care a murit la începutul anului 1989.

Ce a scris Maitreyi după ce l-a revăzut pe Eliade

În scrisoarea trimisă de Maitreyi Devi către Mac Linscott Ricketts, în data de 20 februarie 1976, din Calcutta, indianca rememora întâlnirea cu Mircea Eliade, după 43 de ani. Ea i-a oferit o cină bengaleză, potrivit scrisorii incluse în volumul „Maitreyi Devi - Mac Linscott Rocketts. Corespondenţă 1976-1988“.

Fragment din scrisoarea lui Maitreyi:

„Sunt surprinsă că Mircea nu a menţionat în amintirile lui motivul real pentru care a părăsit Calcutta. Are o minunată capacitate de a înţelege greşit şi a fost întotdeauna rezervat în a spune adevărul, cu indiferenţa aşteptată din partea unui bărbat învăţat şi înţelept. Acesta este ghinionul meu.

Când l‐am reîntâlnit în 1973, după 43 de ani, l‐am întrebat de ce a scris astfel de lucruri calomnioase despre mine. Mi‐a spus că era o ficţiune şi că sunt şi alte persoane cu acelaşi nume ca al meu! Ei bine, ce puteţi spune despre asta!? Rabi Thakur, Uday Sankar sunt de asemenea nume fictive? A folosit toate numele reale şi multe întâmplări reale şi, totuşi, aceasta este o versiune deformată. Îmi dau seama că mintea lui, la acea vreme, a fost de asemenea torturată şi deformată din cauza suferinţei profunde. Îl iert pentru suferinţa pe care mi‐a provocat‐o prin scrierea unor lucruri neadevărate şi nedemne pentru o indiancă. L‐am întrebat, direct, când am venit la el noaptea.

Şi mi‐a răspuns: fantezie, fantezie. Ştiam că era o fantezie, într‐un sens, însă este periculoasă pentru că este o jumătate de adevăr. În cele din urmă, mi‐a promis că va adăuga un Epilog la următoarea ediţie a lui Maitreyi, şi va explica faptul că, deşi unele incidente descrise în carte sunt adevărate, altele nu sunt. Mi‐a spus că îmi va trimite acest epilog să îl verific. Însă, ca de obicei, nu şi‐a ţinut promisiunea.

Acum aflu din scrisoarea dumneavoastră că a omis întregul episod din memoriile sale – de ce? Nu poate omite părţile. Aici a avut oportunitatea să spună că multe dintre lucrurile pe care le‐a scris despre mine nu au fost adevărate şi să mă absolve de vină. Poate nu este conştient că în 1973, printr‐o ciudată întâmplare a destinului, un preot iezuit (se presupune că o persoană religioasă) a tradus un rezumat al cărţii sale [Maitreyi] în bengali. A fost un act cumplit şi mi‐a compromis poziţia aici.

Oricum, la acea vreme, cartea mea era gata şi, dacă am avut ceva ezitări în a o publica, ele au dispărut. De fapt, am fost forţată de o inexplicabilă constrângere lăuntrică să spun întregul adevăr. Nu a fost un lucru uşor pentru o femeie indiancă. Ediţia în limba bengali, Na Hanyate, a fost foarte apreciată de publicul larg, însă familia mea s‐a declarat ofensată pentru că m‐am expus pe mine şi problemele noastre familiale.

Când veţi primi ediţia în engleză veţi cunoaşte reprezentarea adevărată a întregului episod, văzut

dintr‐o altă dimensiune a timpului, ca o experienţă transcendentală. (..). Nu‐mi pot imagina de ce nu are curajul să spună adevărul şi să rectifice ofensa pe care mi‐a aruncat‐o fără a fi nevoie în cartea lui, Maitreyi“.

Reacţia lui Eliade

În introducerea volumului de corespondenţă din Maitreyi şi Mac Linscott Riscketts, acesta din urmă scrie, în august 2012, următoarele:

„Eliade a scris foarte puţin în Jurnalul său despre vizita ei la Chicago, în 1973, şi despre turneul ei în America. Şi‐a exprimat părerile, scurt, în 13 aprilie 1973: „Întâlnire cu M. După aproape patruzeci şi trei de ani. Totul mi se pare neverosimil, ireal, fals ‐ şi, într‐un anumit sens, de prost gust”. Într‐o însemnare mai lungă, Eliade comentează: M. pleacă să conferenţieze în mai multe Universităţi. Deci, o săptămână, două, în linişte.

N‐am notat aici nimic în legătură cu această vizită. Va trebui să povestesc totul, pe îndelete, în al doilea volum al Autobiografiei. Deocamdată, un singur amănunt: admirabila („angelica”, spunea Y.) purtare a lui Christinel. A întovărăşit‐o peste tot, a fost tot timpul liber cu M (sunt multe altele de adăugat) .

Şi totuşi, Maitreyi a plecat cu o impresie nefavorabilă despre Christinel. „Ea mi‐a părut foarte posesivă şi superficială”. Maitreyi a fost critică la adresa lui Christinel după ce au fost împreună la cumpărături şi Christinel a cheltuit 100 de dolari pe o rochie. Însă Maitreyi admite că şi ea a făcut ceva similar, cheltuind zece mii de rupii doar ca să îl vadă pe Mircea din nou.

După ce Christinel a citit It Does Not Die, Maitreyi a primit o scrisoare de la ea, în care era acuzată că i‐a distrus lui Mircea „minunata fantezie – Maitreyi”. Însă Maitreyi credea că furia ei s‐a născut din teama că volumul „îi va aduce pe cei doi autori mult mai aproape, într‐un fel ciudat”“.

Final

Cartea răspuns a lui Maitreyi avea să apară în 1974 cu titlul în sanscrită „Na Hanyate” / „Nu moare” şi a fost premiată de Academia de Litere din India. În 1976 a fost tradusă din bengali în engleză, demistificările şi completările lui Maiytreyi având drum liber către cititorii din întreaga lume.

Care este adevărul putem doar să presupunem, pendulând între cele scrise de el şi cele scrise de ea. Important e că şi-au imortalizat poveştile, înainte de a părăsi această lume - el în 1986, iar ea în 1989. Şi, poate, vor fi reuşit să-şi unească versiunile şi pasiunea întru veşnicie, aşa cum metaforic spera Maitreyi în finalul cărţii sale:

„Nu fi deznădăjduită, Amrita, vei izbuti să mai aduci lumină în ochii lui.

- Când? întreb eu cu patimă?

 Şi ea îmi răspunde:

Când îl vei întâlni în Calea Laptelui...”  (Maitreyi Devi, final „Dragostea nu moare”

Adaptari cinematografice

In 1988 a fost creat un film dupa cartea lui Mircea Eliade, The Bengali night cu Hugh Grant in rol principal.

Iar apoi, povestea de iubire dintre cei doi a fost transpusa si intr-o piesa de teatru cu acelasi nume in care sunt imbinate cele doua versiuni si interpreteaza Maia Morgenstern in rolul lui Maitreyi.

“Viața cunoaște scene și se spune că este împărțită în acte, dar cortina se lasă o singură dată.” Mircea Eliade.

Sursa: 

https://www.atheneum.ca/?q=info-atheneum/mircea-eliade-si-maitreyi-devi

http://webcultura.ro/mircea-eliade-si-iubirea-din-spatele-celebrei-sale-povesti-de-dragoste/